Am pierdut…

Ce simti atunci cand pierzi? Disperare, tristete, suparare, teama? Mereu am considerat ca a invinge este idealul… Tare m-am mai inselat: am pierdut si ma simt bine, dandu-mi seama ca pierderea mea este in fapt linistea de care am atata nevoie…

O zi si un bufon…

O zi in care iesi de la serviciu si, ca omul doritor sa ajunga acasa, iei un minunat mijloc de transport in comun… Si, pe un scaun alaturat, un cantaret neinteles de lume sta si imi incanta urechiusele cu muzica lui de manea veritabila… Probabil ca era un adolescent foarte fericit ca poate sa isi arate calitatile vocale in fata unui public atat de numeros… Probabil ca nimeni din familia lui ” fara numar” nu i-a explicat regulile minime ale unei vietii normale dintr-o societate civilizata sau care aspira la acest statut… Probabil ca pustiul respectiv, care isi incorda toti muschii pentru a ne arata noua, victimelor sale,  talentul dobandit din incultura ridicata la rangul suprem nici macar nu si-a pus problema vreunui comportament civilizat… Pentru el, ca si pentru alti adolescenti ai secolului nostru, lumea este compusa dintr-o batjocura continua… El este bufonul care ii amuza pe ceilalti aidoma lui… Si noi, oamenii, care inca mai visam, ne dam seama de stupiditatea idealului nostru: traim intr-o lume ambigua, intr-un univers in care vulcanul noroios este cel mai curat!

Ce credem si ce este…

A fi crestin- o notiune atat de frumoasa cu care multi isi umplu gura, dorind sa preamareasca fiinta proprie… Ce cred unii despre a fi crestin: a fi bun, generos, milostiv, iubitor de aproape… Ce sunt unii dintre crestini: egoisti, rai, cruzi, egocentrici… Oare de ce aceasta distantare intre ceea ce credem si ceea ce suntem?!? Oare cati dintre noi s-au gandit la ce ar ramane din crestinism daca am scoate tot ce este pagan!?

O zi de toamna din 2007

Acum cativa anisori, intr-o sala a muschetarilor de la parter, am asistat la o cearta intre un el si o ea… Un el, ciudat si o ea, instabila emotional..  Ma vad si acum cu ochii in pamant, rusinata de vorbele aruncate fara gandire, de urletele care atrageau privirile ironice ale celorlalti… Am iesit din incapere pentru ca mi-a fost mult prea mila de ea, de modul in care se expunea rautatilor celorlalti… Isterizandu-se, nu facea altceva decat sa ii faca pe ceilalti sa simta o satisfactie enorma- doar isi arata slabiciunea… Bineinteles, mi s-a reprosat amarnic ca am indraznit sa plec, ca nu i-am stat alaturi, ca nu am sustinut-o in lupta ei inutila… Oare nu-si dadea seama cat este de penibila intreaga situatie?!? Oare nu stia ca una dintre calitatile omului matur este aceea de a reusi sa isi stapaneasca temperamentul in public?!? Astazi, am revazut aceste sentimente in ochii altei persoane care, nevoita fiind, a trebuit sa asiste la degradarea fiintei de langa ea.. Si uite asa, imi dau seama ca oricat de diferiti ne-am dori si oricat de unice ni s-ar parea intamplarile prin care trecem, ele se regasesc in trairea altora din trecut, din prezent sau din viitor… Si iar, vad derulandu-se acea zi de toamna mohorata cand, intr-o sala de la parter, doi oameni aparent maturi au inceput sa isi arate coltii, numindu-se in acelasi timp amici…

A scrie…

In ultimii doi ani, mi-am dat seama ca nu am scris suficient de mult sau la fel de mult ca inainte… Mereu m-a intristat acest aspect, dar viata mea ma ducea pe cai despre care credeam eu ca sunt mult prea monotone… Totusi, in aceasta minunata saptamana am simtit  motivul adevarat pentru care am inceput sa scriu din ce in ce mai rar: lipsa de rautate si de dezamagire din jurul meu… Pana in aceasta saptamana, nu m-am mai confruntat cu lume stresata peste masura, cu indivizi care nu se pot stapani si cu persoane care uita ca lumea nu iarta… In aceste clipe, stiu ca lumea mizera exista si ca,  in ultimii ani,  eu am sters-o pur si simplu din viata mea… Poate nu am mai lasat-o sa intre, poate nu mi-a mai batut la usa sau nu a mai spionat pe fereastra… Oricare ar fi motivul, evenimentele ultime mi-au demonstrat ca inca mai pot sa scriu… despre mine, despre tine sau despre ei…

Observ…

Observ ca lumea a uitat ca o singura floare nu aduce primavara… Observ ca inocenta copilariei staruie pe chipurile de adulti… Observ ca lectiile au fost invatate in mod superficial…

Dormition Abbey…

Astazi mi-am reamintit de Dormition Abbey din Ierusalim… Un loc plin de mister, care inca de la intrare te fascineaza prin maretia-i incredibila… Si, mai mult decat atat, mi-am amintit de minunatele sale gradini cu portite incuiate in care trandafirii si  leandrii ieseau din pamant maiestuos … Totusi, cand am vazut pentru prima oara intrarea in acest lacas, m-am simtit precum o fiinta fara raspuns, fiind obligata sa trec de fiecare data prin fiecare portita incuiata pentru a ajunge la un secret necunoscut…Dormition Abbey, un loc straniu si incantator care ascunde o fata nevazuta a cetatii celei sfinte…

Barfa…

Ne place atat de mult sa barfim, incat uneori,  vorbind despre ceilalti, uitam ca noi insine suntem aidoma lor… Si noi avem defectele noastre, si noi mintim, si noi avem zile bune si zile mai putin bune, si noi ne urcam pe scara urata a involutiei umane, intr-o fuga nebuna de a obtine si de a detine… Si noi suntem copiii aceluiasi spatiu inchis care pe zi ce trece se strange in jurul nostru… Totusi, barfa aceasta dulce face parte din fiecare clipa a noastra si sufletul ne este umplut de lipsa si amaraciunea celuilalt… De ce? Pentru ca ne face sa trecem cu vederea peste neajunsul propriei noastre fiinte…

Marocco…

Ok, stai linistit, te plictisesti, te invarti de colo-colo si decizi, intr-un final, sa te uiti pe blogul tau cel mic si parasit de ceva vreme… Si ce sa vezi?!? O vizita, chiar doua din Maroc… Mai sa fie?!? Chiar asa de apreciat sa fie ingerasul meu cel cochet incat sa ajunga el peste mari si tari, intr-o lume atat de indepartata de sufletul meu?!? Pare-se ca da… Pare-se ca lumea de pe acolo a ramas inca aici… Pare-se ca fericirea desertului si-a pus amprenta in desertul propriului suflet…

Nesimtirea

Nesimtirea este o adevarata calitate a omului modern… Acesta stie ca traieste intr-o jungla si ca este necesara propria-i supravietuire asa ca… devine nesimtit… Nesimtirea, trasatura definitorie a celor de care te feresti, iese la iveala inca din prima clipa: stii ca un om e nesimtit, atunci cand iti dai seama ca nu ai cum sa i te impotrivesti… Doar nu te iei la cearta cu nesimtitul sa te faci de ras in fata lumii, nu?!? NU! Stai linistit si suporti totul pentru ca trebuie sa se vada ca esti cumsecade… ca esti o fiinta umana care isi face treaba, ba mai mult, care simte nevoia sa o faca si pe a altora… Stai in banca ta, zici mereu da si hopa, nesimtirea iti face cu ochiul intr-un mod gales si cochet… Te va seduce?!? Mare-i puterea nesimtirii, nu-i asa?!?